Cutremurul din 4 martie 1977 a insemnat, in amintirile celor care s-au luptat atunci sa-i stearga urmele, o cursa istovitoare pentru salvarea de vieti, intr-o atmosfera si peisaj de sfarsit de lume, scrie MEDIAFAX. Medicul Falticeni Popescu era de garda la Spitalul de Urgenta Floreasca
in seara de 4 martie 1977 si chiar si dupa 35 de ani isi aminteste pas cu pas acea garda.
„A fost un cosmar pe care nu as vrea sa-l mai traiesc sau sa-l mai traiasca cineva vreodata. La Urgente erau cinci medici de garda si doua sali in care se opera: un ulcer perforat la un tanar si o hernie omblicala la o femeie. Eu eram in sala in care pregateam femeia si, cand am introdus acul in coloana pentru anestezie, a inceput sa se zguduie cladirea. Am realizat imediat ca e cutremur. Lumina s-a stins, au inceput sa se sparga geamuri, s-a auzit un vuiet ingrozitor si se simtea un praf puternic de caramida rosie. Am ajuns sub tocul usii, unde erau si ceilalti doi medici cu care operam. Era o tensiune extraordinara, cladirea se misca si zgomotul era infernal”, povesteste, dupa 35 de ani de la dezastru, medicul stabilit in Statele Unite.
Falticeni Popescu spune ca, atunci cand s-a terminat cutremurul, a incercat sa se intoarca pe intuneric la pacienta abandonata pe masa de operatie, lucru imposibil deoarece in podea se facuse o gaura prin care credea ca vede ceva de la etajul inferior.
„Nu stiam ce vad prin gaura aceea, dar de fapt vedeam bucataria care era cu trei etaje mai jos”, a declarat medicul, precizand ca adevaratul cosmar a inceput abia dupa ce a parasit sala de operatie.
Potrivit acestuia, oamenii s-au napustit de spaima pe scari.
„Erau oameni bolnavi, unii erau operati si se dadeau de-a dura pe scari. Placile de marmura cadeau peste bolnavi. Taras s-a ajuns pana la parter. Am ajuns in fata spitalului si se auzeau sirenele ambulantelor care aduceau pacienti. in aproximativ cinci minute, intersectia Calea Floreasca cu stefan cel Mare era complet blocata. Era un infern! Cei sanatosi carau pe brate ranitii. Era un val de brate pe care se purtau corpuri umane. Ranitii tipau si plangeau si erau depusi in fata spitalului. Curtea se umpluse de bolnavii din spital care iesisera cu paturi in cap”, mai povesteste doctorul Popescu.
in toata nebunia, medicul si-a amintit de pacienta pe care a lasat-o in sala de operatie si la care nu a mai reusit sa ajunga din cauza beznei.
„M-am dus pe branci pana acolo. Nu mai era acolo, iar tanarul cu operatia de ulcer era pe ventilator, cu abdomenul deschis si plin de moloz. A fost spalat cu apa nesterila si a plecat in sapte zile sanatos. Cealalta pacienta am gasit-o mai tarziu in curtea spitalului. Din cauza efortului, hernia disparuse. A urmat o noapte de cosmar in care am triat ranitii de cei morti”, povesteste medicul.
Inspre dimineata, a pornit spre primarie pentru a cere ajutorul Armatei si a trecut pe langa ceea ce mai ramasese din blocul Scala.
„Erau mormane de moloz si oameni care scormoneau sa scoata oameni”, povesteste Falticeni Popescu.
In opinia sa, ceea ce au facut medicii in acele zile, dar si oamenii simpli, a fost „un act eroic”.
Din Statele Unite, doctorul Popescu face apel catre autoritatile de la Bucuresti sa ia masuri pentru a preveni noi astfel de dezastre.
„Cand mai vin la Bucuresti, vad cladiri cu buline rosii si gasesc ca este criminal sa se permita locuirea acolo. si intr-un cort, pe strada, ar fi mai sigur daca ar veni un alt cutremur”, crede Falticeni Popescu.
Directorul de atunci al Spitalului de Urgenta, doctorul Andrei Firica, a declarat ca in momentul producerii cutremurului era in Libia, dar a revenit in cateva ore in tara.
„Era un dezastru pentru ca erau vreo 20 de coloane de sustinere rupte si a trebuit evacuat tot spitalul. Au fost trei probleme grele: nu aveam loc pentru morti pentru ca se depasise capacitatea pe care o avea morga, pacientii care fusesera operati la urgenta trebuiau transportati mult mai repede decat ar fi fost cazul si a treia problema era relatia cu familiile pacientilor. (…) Au venit 100 – 200 de pacienti in cateva minute, iar camera de garda era depasita „, isi aminteste medicul Andrei Firica.
El a precizat ca bolnavii fusesera pusi pe holuri si in amfiteatre, „perierea” cazurilor fiind facuta foarte rapid.
Mormanele de moloz si oamenii care isi cautau cu disperare semenii sunt cele mai puternice amintiri din acele zile si pentru un fost lucrator din Armata, pe vremea aceea elev la scoala Militara Baneasa.
Cutremurul l-a prins intr-o tabara de primavara la Valenii de Munte si, imediat dupa, s-a facut apelul si plutoanele au fost trimise in teren.
„Din ce se stia atunci, Hotelul din Valenii de Munte se daramase, o aripa a Spitalalului TBC Drajna se daramase de asemenea. Am ajuns la hotel la ora 21.45 si am ramas pana la sapte sa cautam persoane. Am gasit sapte morti acolo „, povesteste acesta.
Ajunsi in Bucuresti, elevii de atunci ai scolii Militare au fost trimisi la blocurile Casata, Scala, Wilson pentru a cauta raniti sau morti, dar si pentru a asigura zonele respective impotriva hotilor.
„in cinci martie, pana seara am stat in dispozitiv in diverse locuri. Seara, cand ne-am intors in scoala, s-a pus problema voluntariatului si nimeni nu a renuntat. Aproape 72 de ore am muncit continuu „, isi mai aminteste fostul elev de scoala militara.
El spune ca civilii incercau sa ajute, dar atunci cand aparea Armata toata lumea se retragea.
„Veneau buldozere sa ia moloz si mai vedeai o mana, un picior. La Scala a fost prinsa o persoana de zid si medicii nu aveau voie sa intre pentru ca se putea darama blocul, iar medicii erau foarte de pret atunci. Un coleg al meu, caporal, s-a oferit sa intre sa-i taie piciorul prins sub o placa de beton pentru ca altfel nu putea fi scoasa de acolo. A taiat piciorul cu niste scule destul de rudimentare, iar seara a fost facut sergent”, isi aminteste fostul angajat al Armatei.
Un pensionar de 76 de ani, care locuieste in zona Blocului Scala, a povestit ca in 1977 lucra in Ministerul de Externe, institutie care functiona in actualul sediu al Guvernului.
” Trebuia sa plec acasa la ora 10 si, din cauza cutremurului, am plecat la 12. Toata lumea era innebunita pentru ca Ceausescu trebuia sa plece in Spania. (…) Am pregatit o telegrama si, cand sa plec cu ea sa o trimit, a inceput cutremurul. si cand am iesit din camera de serviciu mi-a cazut o placa in cap. Ne-am oprit apoi si ne-am prins de stalpi, de coloanele mari si eram ca niste oameni beti care se tineau de cate un stalp „, povesteste functionarul de la Ministerul de Externe.
El isi aminteste ca pe vremea aceea locuia langa Sala Polivalenta si a fost dificil sa ajunga acasa din cauza drumurilor blocate de cladirile cazute.
„Imi era si frica sa merg acasa. Nu am putut sa dau telefon pentru ca nimic nu functiona. Cand am plecat nu am putut sa ies pe Ana Ipatescu, am venit pe Dorobanti, eram cu masina si am vrut sa ies in bulevard pe la Lahovari. Nu am putut pentru ca erau deja miliatari, lucrau. Erau cladiri daramate si am venit pe la Maria Rosetti. Nici pe aici nu am putut pentru ca si aici era cazut blocul Scala. si abia am ajuns la Inter si, de emotii ce aveam, nu am vazut ca si Dunarea era cazuta. Am ajuns acasa tremurand. Cladirea mea cu 10 etaje de la Polivalenta nu avea nimic, dar toata lumea din blocuri fugise in Parcul Tineretului. Cand am intrat in casa, in sufragerie televizorul era dus, s-au spart niste vitrine si in bucatarie oala cu mancare se imprastiase pe jos”, mai povesteste barbatul de 76 de ani.
Cu totii isi amintesc ca interventia autoritatilor a fost foarte prompta, dar la fel de bine isi amintesc dezastrul ramas dupa cutremur. Orice poveste despre cutremurul din 4 martie 1977 se incheie identic: A fost un cosmar care nu poate fi descris in cuvinte!
(Material de Aurelia Alexa, [email protected])
