Domnule, Alin Tomuș, cum se vede România prin ochii unui tânăr sociolog, în anul în care sărbătorim Centenarul Marii Uniri de la 1918?
Din punctul de vedere al sociologului obișnuit să vorbească având la bază cifre provenite din analize serioase, întrebarea are un caracter extins de generalitate, dar o să încerc să răspund la întrebarea dumneavoastră într-o manieră care să satisfacă nivelul de exigență pe care îl manifestați la adresa mea. România a parcurs, de-a lungul anilor trecuți de la evenimentele din 1989, fără doar și poate o etapă de democratizare, de încercare de racordare la valorile unui spațiu pe care în foarte multe situații l-am idealizat mai mult decât era cazul, o etapă de manifestare în context european cu speranța unui partener consistent și tratat cu considerația pe care o merită țara noastră. Sigur că, acest proces de democratizare, a prezentat specificități pe care nu le regăsim neapărat sub formă manifestă în contextul vecinilor noștri. Sigur că aspectele legate de implicarea civico-politică a cetățenilor pot să nemulțumească, sigur că ratele de participare la diversele scrutinuri electorale sunt de manieră să pună sub semnul întrebării modul în care noi vedem sistemul politic și responsabilitatea față de destinul colectiv, dar consider că este o etapă, pe care dacă o înțelegem corect, o putem folosi în favoarea noastră.
Cotele scăzute de încredere în instituții la nivelul cetățeanului arată că suntem în proximitatea necesității rediscutării infrastructurilor instituționale și a parteneriatelor dintre instituțiile statului în așa fel încât acestea să câștige la nivelul percepției generale locul pe care îl merită de fapt. Asistăm în acest moment la o dinamitare publică a rolului și locului anumitor instituții în peisajul statal românesc, înlocuindu-se ideea de parteneriat, colaborare, control în anumite cazuri cu ideea de complicitate între instituții. Pentru o democrație, o astfel de punere a problemei, este extrem de riscantă și se poate transforma ușor într-o criză de autoritate. Pentru stabilitatea socială, încrederea în instituții este fundamentală. Nu trebuie să fi un mare specialist în sociologie, să observi că România are în acest moment o problemă majoră de încredere în contextul general. S-a vorbit atât de mult în ultimii ani despre hoție și incompetență încât ai putea avea impresia că societății românești îi lipsesc oamenii onești și competenți dar nu e deloc așa. Ceea ce ne lipsește cu adevărat, în optica mea, este o anumită atitudine curajoasă față de un anumit tip de identitate care să permită consens și ulterior construcție și dezvoltare. De la proiectul integrării in structurile euroatlantice, noi nu am mai avut un proiect de țară capabil să genereze consens. Este în opinia mea, necesar să concepem unul, altfel, starea de dezbinare la care asistăm acum se va accentua. Așa se vede România, ca o țară care are nevoie rapid de un proiect de țară asumat cu curaj, un proiect care să genereze consensul atât de necesar construcțiilor sociale durabile.
Ce credeți că am pierdut în tot acest proces de căutare a celor care au dreptate?
O să încerc să vă răspund pe scurt. Am pierdut o anumită cultură a dialogului, o anumită considerație la adresa celorlalți chiar dacă avem păreri diferite, am pierdut o anumită capacitate de a discuta pe teme cu adevărat serioase și am pierdut pe undeva încrederea că aici poate fi bine pe termen lung. Din punctul de vedere al abilităților intelectuale cred că am pierdut o anumită decență a îndoielii, o anumită frumusețe a întrebărilor pe care le avem la adresa lucrurilor pe care le cunoaștem. Uitați-vă în jurul dumneavoastră, discutăm de fapt din ce în ce mai puțin unii cu alții. Ca într-o scenă de teatru absurd ne așteptăm rândul la cuvânt. Această realitate nu produce progres decât întâmplător și pe perioade foarte scurte de timp. E necesară schimbarea paradigmei raportării la celălalt. Mai multă considerație, mai multă ascultare ar corija multe dintre problemele societății românești.
Domnule, Alin Tomuș, vorbeați despre instituții și despre necesitatea colaborării dintre acestea. Care credeți că sunt în acest moment cele mai atacate instituții, dacă termenul de atacate nu este unul prea dur sau neadecvat?
Statul este atacat (metaforic vorbind) în integralitatea sa, nu cred că este instituție care să nu fi fost contestată în anii de după evenimentele din 1989, dar aici este necesară o afirmație care privește un anumit grad de nuanțare și anume că, din punctul de vedere al dezvoltării unei anumite culturi democratice, încă suntem tentați să vedem mai degrabă persoane decât instituții, cazuri spectaculoase și mai puțin proceduri, erori mai degrabă decât realizări, atâtea câte sunt. Ca să răspund totuși la întrebarea dumneavoastră, cred că cele mai atacate instituții au fost de-a lungul timpului Serviciul Român de Informații și Biserica Ortodoxă. În aceste zone s-a lovit de cele mai multe ori fără discernământul necesar unei societăți care înțelege rolul și locul unor astfel de structuri pentru sănătatea unei națiuni. În mijlocul unei societăți care încă își caută un drum propaganda a reușit să substituie în multe cazuri adevărul necesar a fi spus. S-a tăcut mult din punctul meu de vedere și rezultatele se văd peste tot.Adevărul a fost mult prea discret și în multe situații propaganda a învins. Nici pentru asta nu trebuie să fi vreun mare specialist, trebuie doar să fi atent. Demonizarea unor structuri cu scopul reglării de conturi între oameni care își dispută în fapt puterea este un act de iresponsabilitate majoră, indiferent cum te-ai raporta la problemă. Nu spun că nu sunt probleme, nu exclud posibilitatea unor derapaje, dar de aici până la inducerea unei stări de adversitate la adresa unor instituții fundamentale este un act lipsit de dragoste la adresa propriei națiuni, așa imperfectă cum e ea. Putem avea în unele situații de viață atitudini anticlericale sau îndreptate asupra unor angajați care par să își fi depășit atribuțiile, dar discernamântul te obligă să înțelegi ce înseamnă slabirea unui serviciu de informații prin acte de iresponsabilitate care neagă eforturile de profesionalizare a mii de oameni.
Domnule Alin Tomuș, mergând pe firul logic al celor afirmate de către dumneavoastră, nu considerați că Biserica ar fi trebuit să comunice mai bine atunci când opinia publică avea nevoie de răspunsuri?
Dacă tot ați intrat într-un subiect care face audiența, vă rog să aveți toleranța de a mă asculta până la capăt chiar dacă unele argumente de ordin teologic ar putea să surprindă, mai ales că vin din partea unui sociolog. Vedeți, Biserica și societatea nu pot fi privite separat căci tocmai din această percepție a separării apar eventualele crize identitare la nivel societal. De fapt, această țesătură discretă dintre Biserică și societate creează puterea dincolo de simbol a identității pe care o dezbatem în acest an mai des decât o făceam altă dată. Viața creștinilor se integrează în viața țării și a societății, dar cine sunt acești creștini dacă nu Biserica însăși. O Biserică vie care nu este sub nicio formă gălăgioasă, festivă sau excesiv mediatizată dar care vorbește răspicat despre identitatea creștină. Biserica nu este agenție de PR ca să simtă cine și când are nevoie de răspunsuri de tipul sugerat de către dumneavoastră. Această identitate creștină trăiește modest, nu are nimic spectaculos în ea, nu vrea să atragă atenția, dar înțelege în discreția ei necesitatea participării la binele social. Dacă Biserica prin slujirea lui Hristos poate fi „lumina lumii”, de ce nu ar putea fi ea unul din elementele făuritoare ale identității naționale? În contextul societăților moderne se vorbește tot mai des despre adecvarea Bisericii la societate, dar o Biserică „la modă” își periclitează de fapt sensul de a fi. Biserica este și trebuie să fie adecvată Evangheliei chiar dacă asta poate să însemne pentru multă vreme ca ea să devină „turma cea mică”. Pentru sociologi există dilema relevanță-identitate, pentru Biserică însă scopul nu este ca aceasta să devină relevantă cu orice preț, mai ales cu prețul pierderii identității. Uneori, la acest nivel al păstrării identității care avea să făurească însăși Marea Unire, apare inevitabil senzația de străin în propria țară, un sentiment pe care experiența biblică îl explică prin întâlnirea lui Avraam cu Dumnezeul Cel Viu : “După aceea a zis Domnul către Avraam, ieși din pământul tău, din neamul tău și din casa tatălui tău și vino în pământul pe care ți-l voi arăta Eu” (Fac.12,1). Așadar, identitatea națională prin Biserică și credință nu se poate raporta la relevanța sa socială ci tocmai la capacitatea de a nu se îndoi în fața vremurilor. Poate că această neîndoire este în sine o cruce pe care Biserica trebuie să o ducă în societate, dar tot ea, înțelege cel mai bine că nu există mântuire fără cruce. Biserica trebuie să își continue misiunea, restul sunt doar evenimente ale unor vremuri care vor trece.
Vă mulțumesc pentru disponibilitate.
Și eu vă mulțumesc!
Ioan Rosu Sorin
