„In sensul cel mai larg, se vorbeste de comunicare de fiecare data cand un sistem, respectiv o sursa influenteaza un alt sistem, in speta un destinatar, prin mijlocirea unor semnale alternative ce pot fi transmise prin canalul care le leaga“ (Charles E. Osgood, A vocabulary for Talking about Communication)
Privit din punct de vedere stiintific, actul de comunicare este procesul de transmitere a informatiilor si sentimentelor (idei, pareri, atitudini, opinii) de la un individ catre un alt individ sau de la un grup social catre un alt grup social.
Fascinanta si omniprezenta, comunicarea este insa, prin excelenta, o dimensiune fundamentala a existentei si dezvoltarii umane din cele mai vechi timpuri.
Cuvantul „comunicare“ provine din limba latina si termenul a circulat in vocabularul vremii cu sensul de „a impartasi ceva celorlalti“. Astazi, a comunica, a informa si a fi informati reprezinta trasatura definitorie a existentei fiecaruia dintre noi, devenita intr-atat de pregnanta incat nici macar nu mai este perceputa in mod constient ca fiind o activitate distincta. impartasind in permanenta ceva celorlalti sau noua insine, traim intr-o continua stare de comunicare. Comunicam prin o multitudine de forme si modalitati: comunicam direct, prin cuvant, gest, mimica si comunicam indirect , atunci cand folosim asa-numitele tehnici secundare – scriere, tiparitura, cabluri, sisteme grafice sau unde hertziene. Avem la indemana ziare, reviste, carti, afise, filme, telefon, fibre optice, radio sau televiziune. Mesajul ni se livreaza verbal, non-verbal sau paraverbal. Comunicam prin tot ceea exprimam ca produs
, intentionat sau nu, al civilizatiei comunicationale din care fiecare dintre noi este parte integranta. Comunicarea este un proces continuu, presupunand o interactiune neincetata intre fiintele umane, desfasurata simultan prin multiple canale si prin mijloace variate.
O singura realitate este o iluzie
Comunicarea este asemenea functionarii unei orchestre fara dirijor, in care fiecare interactioneaza cu toti si toti interactioneaza intre ei, iar acest proces de interactiuni continue creeaza realitatea sociala, care este o realitate socio-comunicationala. Este o iluzie a crede ca exista o singura realitate: realitatea este de ordinul atribuirii de semnificatie, care este produsul interactiunilor umane si al comunicarii.
Niciun fel de activitate, de la banalele activitati ale rutinei cotidiene si pana la cele mai complexe activitati desfasurate la nivelul organizatiilor, societatilor sau culturilor, nu mai pot fi imaginate in afara procesului de comunicare.
Dar comunicarea a devenit, de asemenea, si unul dintre cuvintele „la moda“, ale vremurilor noastre, ce multiplica activitatile sau evenimentele pe care le reprezinta si care tinde sa-si largeasca aria de semnificatii tocmai datorita interesului de care se bucura. Comunicarea moderna pare
a se adresa, din aceasta perspectiva, tuturor in special si nimanui in general.
Aparent paradoxal, in tot acest ocean de comunicare ce ne inconjoara, simtim mai peste tot absenta unei comunicari reale: aceleasi cuvinte au sensuri diferite pentru interlocutori deosebiti ca pregatire si experienta; starile emotionale, sentimentele si intentiile cu care interlocutorii participa la comunicare deformeaza mesajul; ideile preconcepute si rutina influenteaza receptivitatea; diferentele culturale par a fi, mai mult ca niciodata, obstacole de netrecut.
Dincolo de aspectele mai putin placute ale comunicarii se dezvaluie insa o certitudine: epoca moderna reprezinta apogeul comunicarii. Progresul tehnico-stiintific a favorizat aparitia telegrafului, a telefonului, a trenului, a automobilului, intensificand comunicarea intre indivizi, comunitati, culturi.
Umanitatea, fie ca ne place sau nu sa o recunoastem, este condamnata a cauta la infinit calea de mijloc dintre comunicare si absenta ei.
Elementele esentiale caracteristice procesului de comunicare:
– cel putin doi parteneri (emitator si receptor) intre care se stabilesc anumite relatii;
– capacitatea partenerilor de a emite si de a receptiona semnale intr-un anumit cod, cunoscut de ambii parteneri, fiecare fiind, pe rand, emitator si receptor;
– existenta unui mesaj;
– existenta unui mijloc de transmitere a mesajului;
– mesajul specific prin care emitatorul primeste de la receptor un anume raspuns cu privire la mesajul comunicat initial (feed-back);
– existenta unor canale de comunicare, sau a unor „drumuri“ urmate de mesaje (canale formale sau informale);
prezenta unor bariere de comunicare, perturbatii ce pot interveni in procesul de comunicare (zgomote, filtre).
Cateva dintre particularitatile comunicarii:
– comunicarea are rolul de a pune in legatura oamenii, in mediul in care acestia evolueaza;
– orice proces de comunicare este contextualizat, el avand loc intr-un anumit spatiu psihologic, fizic, temporal, social si cultural;
– in procesul de comunicare, prin continutul mesajului se urmareste realizarea scopurilor si transmiterea semnificatiilor;
– procesul de comunicare are un caracter dinamic, orice comunicare are, dupa momentul initierii, o anumita evolutie, se schimba si schimba persoanele implicate in proces;
– orice mesaj are un continut manifest si unul latent, uneori acesta din urma fiind mult mai semnificativ;
– procesul de comunicare are o dimensiune multipla: comunicarea exteriorizata (actiunile verbale si non-verbale ce pot fi observate de catre interlocutori), metacomunicarea (ceea ce se poate intelege dincolo de cuvinte), intracomunicarea (realizata la nivelul sinelui, de catre fiecare individ in forul sau interior);
– semnificatia data unui mesaj poate fi diferita atat intre partenerii actului de comunicare, cat si intre receptorii aceluiasi mesaj;
– in situatii de criza procesul de comunicare are un ritm mai rapid si o sfera mai mare de cuprindere.
„Cuvantul comunicare are un sens foarte larg, el cuprinzand toate procedeele prin care un spirit poate afecta un alt spirit. Evident, aceasta include nu numai limbajul scris sau vorbit, ci si muzica, artele vizuale, teatrul, baletul si, in fapt, toate comportamentele umane. in anumite cazuri, este poate de dorit a largi si mai mult definitia comunicarii pentru a include toate procedeele prin care un mecanism (spre exemplu, echipamentul automat de reperaj al unui avion si de calcul al traiectoriei acestuia) afecteaza un alt mecanism (spre exemplu, o racheta teleghidata in urmarirea acestui avion)“ (Shannon si Weaver).
Nota: Pentru elaborarea prezentului material s-au folosit urmatoarele lucrari:
– Vasile Tran, Irina Stanciugelu, Teoria comunicarii, Editura SNSPA, Bucuresti, 2001;
– Philippe Cabin (ed), La communication, Etat des savoirs, Sciences Humaines Editions, Paris, 1998;
– Robert Escarpit, De la sociologia literaturii la teoria comunicarii, Editura ªtiintifica si Enciclopedica, Bucuresti,1980;
– Jean-Claude Abric, Psychologie de la
communication, Armand Colin, Paris, 1999;
Charles E. Osgood, A vocabulary for Talking about Communication, Penguin Books, 1987.
