Forța majoră și implicațiile legale în contextul COVID-19
Efectele economice ale pandemiei COVID-19, sunt resimțite deja în comerțul internațional, cu efecte directe și indirecte asupra contractelor și raporturilor juridice existente, situație care face legitimă întrebarea în ce măsură se poate invoca forța majoră drept cauză de exonerare de răspundere în cazul încălcării obligațiilor contractuale (cum ar fi cele de livrare a bunurilor, de plată a furnizorilor, etc.).
Conform definiției din Codul Civil Român, forță majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil. Trebuie menționat de la bun început că ea operează în temeiul legii, fără a fi nevoie de o clauză expresă, cu condiția că părțile să nu fi convenit prin contract contrariul (să stabilească răspunderea și în caz de forță majoră). Partea care invocă forța majoră pentru imposibilitatea de a executa o obligație contractuală trebuie să dovedească însă legătura de cauzalitate dintre evenimentul de forță majoră invocat și neexecutarea obligației, întrucât nu orice împrejurare imprevizibilă poate fi calificată drept forță majoră.
Spre exemplu, unele instanțe din România au statuat că un context socio-economic general, cum ar fi cel determinat de declanșarea unei crize economice, nu poate fi calificat drept o împrejurare de forță majoră, în condițiile în care un astfel de context poate afecta în mod diferit participanții la viața economică, fie ei și din același domeniu de activitate, raportat la diligența și prudența de care dau dovadă în desfășurarea propriei activități. Analog, declararea stării de urgență nu poate fi considerată un eveniment de forță majoră per se, întrucât, și în acest caz, partea contractuală afectată are sarcina de a proba atât imposibilitatea fortuită de executare a obligațiilor sale contractuale, cât și legătura de cauzalitate dintre aceasta și starea de urgență.
Totodată, este important de reținut faptul că forța majoră își produce efectul de cauză exoneratoare de răspundere doar atunci când intervine anterior punerii în întârziere a debitorului obligației care a devenit imposibil de executat din pricina stării naționale de urgență.
Există situații în care prin contract părțile au convenit ca evenimentul de forță majoră să fie dovedit printr-un document emis de o autoritate, însă și în acest caz se pune problema forței juridice și a efectelor unui astfel de act.
Cu titlu de exemplu, în România, Camerele de Comerț și Industrie județene și de la nivel național, conform legii de organizare a acestora,sunt abilitate să avizeze la cerere, pentru societățile românești existența cazurilor de forță majoră și influența acestora asupra executării obligațiilor comercianților. În ceea ce privește efectele și forța juridică a unui astfel de aviz, însă,jurisprudența este neunitară, unele instanțe admițând o astfel de probă fără a solicita alte dovezi suplimentare, în timp ce altele consideră că astfel de certificate nu reprezintă o proba per se și că e necesară administrarea unui probatoriu mai complex.
Actualmente, prin Decretul nr. 195 din 16.03.2020 de declarare a stării de urgență la nivel național, Președintele a stabilit ca autoritatea competentă să emită certificatele de forță majoră de această dată să fie Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri.
Spre exemplu, este cunoscut faptul că societățile din China afectate de pandemia de coronavirus solicită și obțin de la Consiliul Chinei de promovare a comerțului Internațional certificate de forță majoră, însă va rămâne la aprecierea instanțelor din România dacă aceste certificate vor fi suficiente pentru dovedirea evenimentului de forță majoră sau dacă vor dispune suplimentarea probatoriului pentru a stabili raportul de cauzalitate, necesar exonerării de răspundere.
Având în vedere considerentele de mai sus în ceea ce privește condițiile impuse de Codul Civil Român pentru ca un eveniment să fie considerat forță majoră, multitudinea de scenarii posibile și faptul că anumite contracte comerciale sunt guvernate de legi străine, este practic imposibil de concluzionat că epidemia de coronavirus va determina o exonerare de răspundere în toate cazurile în care nu se vor executa obligațiile contractuale.
Prin urmare, este esențial să se evalueze de la caz la caz existența sau nu a unui eveniment de forță majoră.
Impreviziunea și implicațiile legale în contextul COVID-19
În același context nefavorabil al pandemiei COVID-19, se pot întâlni situații când executarea contractului devine excesiv de oneroasă datorită acestei împrejurări excepționale, însă se deosebește de ipoteza anterior analizată a forței majore prin aceea că nu determina o imposibilitate absolută de executare a contractului.
În această situație și în condițiile în care schimbarea împrejurărilor (i) a intervenit după încheierea contractului (îi) nu a fost și nu putea fi avută în vedere de către debitor la încheierea contractului în mod rezonabil (iii) debitorul nu și-a asumat riscul schimbării împrejurărilor în mod direct sau indirect , debitorul obligației poate încerca într-un termen rezonabil și cu bună credință să negocieze adaptarea rezonabilă și echitabilă a contractului. În cazul în care această negociere eșuează, debitorul obligației se poate adresa instanței de judecată care va putea dispune fie adaptarea contractului pentru a echilibra obligațiile contractuale fie încetarea contractului la momentul și în condițiile pe care le stabilește.
Astfel, în condițiile în care partea nu poate fi exonerata în întregime de răspundere prin invocarea unui caz de forță majoră, impreviziunea este un instrument util pentru adaptarea contractului la noile circumstanțe economice.
Similar forței majore, și în cazul impreviziunii, trebuie analizată situația de fapt concretă pentru a stabili aplicabilitatea acestei derogări de la forță obligatorie a contractului între părți.
