Cât de durabilă este creşterea economică a României?
Există unele îngrijorări legitime legate de ritmul mare de creștere pe care îl avem în prezent. Este foarte posibil ca actuală perioadă de creștere să nu fie sustenabilă pe termen mediu şi se poate chiar ca ea să producă unele dezechilibre destabilizatoare. Aceasta, deoarece creşterea actuală a fost stimulată într-o măsură importantă prin politici fiscale şi bugetare direcționate către măriri de venituri (în principal, salarii şi pensii) şi reduceri de impozite şi taxe. Există riscul – semnalat de Comisia Europeană sau de Fondul Monetar Internațional – ca deficitul bugetar să crească periculos de mult. Aș adăuga şi faptul regretabil că, prin această politică de mărire a veniturilor, se reduc resursele bugetare disponibile pentru investiții publice, un capitol la care România nu stă deloc bine atunci când se compară cheltuielile bugetare efective, cu nevoile din domenii precum infrastructura, sănătatea sau educaţia.
Cu toate că românii dau cei mai mulţi bani pe mâncare, cumpărăm din ce în ce mai multe produse din import, în loc să redevenim ceea ce se spunea pe vremuri că suntem – grânarul Europei…
Da, şi asta pentru că agricultura și industria alimentară mi se par nejustificat de mult rămase în urmă. Şi nu atât din punct de vedere al producției propriu-zise (pentru că, mai ales la producția vegetală, avem multe sectoare în care ocupăm un loc foarte bun în Europa), ci din punctul de vedere al valorificării acesteia. Gradul de prelucrare al produselor agricole este încă foarte scăzut și lipsesc lanţurile de producţie integrate, care să ducă la valorificarea superioară a producției. Este o chestiune de organizare, în cea mai mare măsură, iar fărâmiţarea proprietăţii a fost una dintre cauzele esenţiale ale fragmentării organizatorice din domeniul agriculturii şi a industriei alimentare. Mi se pare chiar că, în mod paradoxal, fondurile europene de care a beneficiat agricultura după 2007 nu au contribuit atât la creşterea investiţiilor şi la modernizarea sectorului, ci mai degrabă la supravieţuirea unor forme ineficiente de organizare şi de producție.
Un alt domeniu în care mai este loc de mai bine ar putea fi sectorul construcţiilor?
Din perspectiva construcţiilor, România este probabil ţara europeană cu cele mai multe oportunităţi şi asta nu doar pentru acest an sau pentru următorul, ci pentru câteva decenii de acum înainte. De ce? Pentru că infrastructura din țara noastră este deficitară la toate capitolele şi – pentru a o aduce la un nivel comparabil cu media europeană – firmele de construcții ar trebui să lucreze neîntrerupt, ani și ani. Există cerere și în domeniul rezidențial, mai ales în marile orașe, unde stocul de locuințe este adesea vechi și depășit calitativ. Să nu uităm, apoi, miile de kilometri de lucrări de canalizare, construcția de şcoli, de grădiniţe și de spitale, necesare în teritoriu. Cu o cifră de afaceri de aproximativ 15 miliarde de euro, sectorul construcţiilor şi materialelor de construcţii are o contribuţie semnificativă la Produsul Intern Brut şi la creşterea economică. Deși profitabilitatea rămâne bună la nivelul domeniului (dovadă fiind şi faptul că doar în anul 2016 au fost înregistrate 7.200 de noi firme de construcţii), acesta suferă mai mult decât alte sectoare de variații bruşte ale activităţii. Este cel puţin surprinzător faptul că în 2016, an cu o creştere economică robustă, activitatea de construcţii a înregistrat un declin de aproape 5%, faţă de anul anterior. Şi asta, exclusiv din cauza faptului că lucrările inginereşti, respectiv, proiectele de infrastructură, au scăzut cu 11,2%. Şi nu e de mirare, câtă vreme – de ani de zile – Master Planul de Transport este propus, contestat, trimis la Bruxelles, respins, modificat, retrimis… Şi se organizează licitații pentru lucrări care apoi sunt anulate, dintr-un motiv sau altul şi adesea investiţiile prevăzute în buget sunt îndreptate spre alte destinaţii, la rectificările bugetare.
Ce rol are acreditarea, în general şi în construcţii, în special, o discuţie accentuată şi prin desemnarea construcţiilor ca subiect central al Zilei Mondiale a Acreditării, din 9 iunie?
Acreditarea ajută mult în toate domeniile unde a fost introdusă, întrucât promovează standarde comune şi de nivel corespunzător pentru piaţă, simplifică relaţiile între diverşii actori ce activează în domeniu și – în final – măreşte încrederea şi reduce costul de operare. Realizarea unui sistem cuprinzător de acreditare este un proces îndelungat şi niciodată finalizat. Decisiv în succesul unui sistem de acreditare, dincolo de organizaţii, regulamente şi standarde, este calitatea specialiştilor care răspund de diversele componente ale sistemului de acreditare. România dispune de un corp de ingineri de construcţii bine pregătiţi şi are câteva centre de învățământ superior ce pot contribui cu succes la implementarea unui sistem de acreditare cuprinzător şi de bună calitate.
La ce să se aştepte sectorul construcţiilor, în viitorul apropiat?
Constructorii sunt învăţaţi şi cu vremea bună, şi cu vremea rea. Deşi este bine să fim pregătiţi pentru unele – să le numim – furtuni trecătoare, am convingerea că perioada care urmează va fi favorabilă constructorilor. Avem multe de făcut, constructori și beneficiari, împreună !
Daniel Neguţ
