Pe 14 iunie 1985 pe când România simţea din plin anii grei ai comunismului, în mica localitate luxemburgheză Schengen avea loc semnarea acordului de libera trecere ce avea să dea naştere la conceptul de spaţiu Schengen.
Intrată în spaţiul comunitar în 2007, România speră la nivelul instituţiilor sale că în martie 2011 va face parte din acest spaţiu, însă amânare peste amânare, motive oficiale diverse, opoziţia evidentă franco-germană au făcut ca ţara noastră să nu fie parte integrantă a acestui spaţiu. Sunt voci care afirmă că neaccederea în acest spaţiu este un mare eşec însă la o privire ceva mai atentă asupra responsabilităţilor pe care trebuia să le îndeplinim ca graniţă a Uniunii Europene cred că e mai bine aşa cel puţin pentru moment.
În tot acest proces de aşteptare aflăm că şi Olanda se opune intrării noastre în Schengen. Pentru puţină lume este neclar că tot vocea franco-germană s-a auzit chiar dacă prin intermediul Olandei. Până aici povestea sună cunoscut, tratamentul la care am fost supuşi nu mai poate să surprindă pe nimeni, însă reacţia autorităţilor române de această dată e o poveste ceva mai rar auzită, mai ales că ingredientul principal al acestei poveşti este legat de mândria naţională un sentiment destul de rar trăit în ultimii ani. În povestea lalelelor cu bacterii sau nu România a răspuns pentru prima dată aşa cum răspund nişte autorităţi care ar trebui să mă facă mândru de calitatea de român. Am avut un moment de luciditate în care am răspuns şi noi cu ce am putut unei situaţii în care pentru a nu ştiu câta oară am fost umiliţi şi trataţi ca o ţară de rangul al treilea. Ştiu că o să ziceţi că nu s-a rezolvat nimic cu oprirea tirurilor în vamă, că oricum la modul general, în esenţa sa situaţia României în Europa nu se schimbă. Poate e aşa dar nu cumva v-aţi săturat să fim luaţi de proşti după ce pre de 20 de ani ne-am făcut preş cu orice ocazie în faţa europenilor pe care-i considerăm mereu mai buni decât noi. După ce am cedat lumii moderne toate bogăţiile solului şi subsolului, industria grea şi lista ar putea continua am avut o tresărire de orgoliu refuzând să fim călcaţi în picioare. Pentru mine ca cetăţean român care crede în faptul că nu suntem nici mai buni, nici mai răi decât ceilalţi europeni ci doar mai indisciplinaţi, oprirea şi controlul efectuat asupra unor tiruri care veneau din Olanda a reprezentat mai mult decât o procedură legală normal de urmat în cazul unor suspiciuni legate de prezenţa unor bacterii în cadrul mărfurilor transportate către România. Mulţi, confuzi, la graniţa de est a Uniunii Europene, îndatoraţi pe multe, multe generaţii, în mijlocul unui sistem economic mondial în care contăm pe cale de consecinţă, românii au avut un moment în care au reacţionat aşa cum orice stat civilizat ar fi făcut-o. Poate e doar o ştire de televiziune, poate e doar un editorial într-o revistă bună de economie, poate e doar un moment al unui timp pe care suntem prea mici pentru a-l controla dar dincolo de aspectul macro în care trăim rămâne ideea că am avut curajul de a reacţiona.
Sigur că în încheierea acestei scurte intervenţii ar trebui să revenim la problemele structurale ale unei naţiuni care nu întâmplător râmâne în urma celor la care ne uităm ca posibilă destinaţie, sigur că un act de mândrie naţională nu rezolvă climatul relaţiilor României cu partenerii din cadrul Uniunii Europene, dar această poveste poate avea caracter de simbol dacă suntem dispuşi să facem din asta ceva mai mult decât o tresărire de orgoliu. Laleaua cu bacterii sau nu, oprită la graniţă pentru câteva zile ne-a făcut să simţim că ştim să zicem şi nu, a reactivat pe undeva ideea asta de mândrie naţională care ar trebui să ne anime ceva mai des, cu sau fără Schengen, cu sau fără flori din diverse părţi ale lumii, cu sau făra opoziţia franco-germană evidentă. Dincolo de toate aceste aspecte România a reacţionat aşa cum a ştiut ea şi sunt mândru de asta…
