| Discursul preşedintelui Emil Constantinescu
la înmormântarea Doamnei Zoe Petre
Mi-este greu să cred că o persoană atât de plină de viaţă, strălucind de inteligenţă şi umor ca Zoe Petre va intra de-acum înainte în rândul „oamenilor care au fost”. Mă reazem în speranţa că atunci când societatea românească atât de divizată în împrejurările actuale, va fi pregătită să se reunească în jurul unor autentice repere intelectuale şi morale, Zoe Petre se va regăsi printre „oamenii care vor fi”, marcând acele borne ale drumului spre un viitor mai înalt şi mai bun, în care nu vom înceta să credem.
În edificarea posterităţii academice, politice şi umane a celei de care astăzi cu durere ne despărţim, de la mine se aşteaptă în primul rând o mărturie asupra perioadei 1996-2000 în care, conform fişei postului, a coordonat toate activităţile de politică internă şi externă ale Administraţiei Prezidenţiale.
Cu peste un secol în urmă, Nicolae Iorga afirma, într-un panegiric la moartea Regelui Marii Britanii, că „oamenii de stat” trebuie judecaţi prin folosul pe care l-au adus statului în serviciul căruia au fost, prin consolidarea interioară şi prin ridicarea prestigiului dar, mai presus decât aceştia sunt cei care asigură şi după dânşii viitorul ţării lor. Prin natura funcţiei, consilierul prezidenţial nu ia decizii dar este de datoria mea să reafirm un fapt de altfel binecunoscut: Zoe Petre a fost profund implicată în toate deciziile majore de politică internă şi externă într-o perioadă dramatică a României.
Cade în sarcina celor care vor scrie istoria recentă a României să analizeze aceste decizii şi impactul lor. Eu mă voi limita la evocarea finalului consideraţiilor marelui istoric asupra oamenilor de stat: „Aceştia se nasc nu din orice tovărăşie omenească ci numai din acelea pe care fără să le vadă nimeni, Dumnezeu le-a miruit cu sfântul şi rarul mir al divinităţii sale”. Darul cel mai de preţ primit de Zoe Petre la naştere şi cultivat într-o familie cu rădăcini profunde în pământul strămoşesc a fost simţul datoriei faţă de ţara sa. De aici izvora tăria de caracter a unei persoane care nu a cerut niciodată ceva pentru ea, funcţii, bani sau onoruri, care a trăit sub semnul respectului de sine şi a trudit pentru demnitatea neamului românesc.
Datoria mea de recunoştinţă faţă de Zoe Petre se întinde de-a lungul a aproape trei decenii şi ea priveşte sprijinul pe care l-am primit ca rector al Universităţii din Bucureşti din partea decanului Facultăţii de Istorie, apoi cel din cadrul Solidarităţii Universitare, Alianţei Civice, Fundaţiei Române pentru Democraţie, Forumului Academic Român şi al tuturor celorlalte asociaţii civice în care Zoe Petre a fost membru fondator sau vicepreşedinte şi în cadrul cărora am luptat împreună pentru aceleaşi idealuri morale.
Am avut o şansă uriaşă să beneficiez de excepţionala ei erudiţie şi îmi este foarte greu să realizez că discuţiile noastre animate de o nesfârşită iubire pentru cultură s-au oprit atât de brusc şi neaşteptat. Mi-am petrecut ultima noapte recitind cărţile pe care le-a scris şi pe care mi le-a dăruit de-a lungul timpului. Cea care a scris despre Practica nemuririi la geţi după o lectură critică a izvoarelor greceşti a înţeles poate cel mai bine drama geţilor care, deşi iscusiţi meşteşugari şi buni luptători, fiind lipsiţi de o scriere proprie, au lăsat propria istorie la mâna autorilor greci şi romani. Cărţile sunt modul în care cei care au harul scrisului caută nemurirea. Lectura lor şi amintirile gravate în memoria noastră le-o pot dărui. Cel mai profund omagiu pe care îl putem aduce fiinţei minunate de care astăzi ne despărţim e să-i citim cărţile şi să povestim celor care n-au cunoscut-o ceea ce a înfăptuit, de-a lungul vieţii sale, generoasa dăruire ca profesor, ca mamă şi ca prieten minunat pe care niciodată nu-l vom uita.
Dumnezeu s-o odihnească şi să-i dăruiască Fericirile pe care Sfânta Scriptură le-a promis celor curaţi şi buni, care au luptat pentru dreptate şi adevăr.
Capela Cimitirului Ortodox Bellu
4 septembrie 2017 |
