În construcţii este extrem de importantă operaţiunea acreditării, atât ca standardizare, cât şi din punct de vedere al respectării unor cerinţe de calitate şi conformitate. Cum vedeţi situaţia din România, din acest punct de vedere?
Se pare că ţările vestice au luat-o înaintea noastră! Decalajul, acum, îl consider destul de mărişor faţă de acum 20 de ani. Dacă atunci, ori acum 15 ani, ne apropiasem foarte mult de ţările care aveau o cultură în privinţa proiectării seismice, în acest moment ne-am cam depărtat de ei, pentru că nu am mai ţinut pasul. Ne-am blocat în nişte norme şi normative care sunt foarte greu de inţeles pentru un inginer de rând, pentru un practician. Normativele care s-au pregătit, care sunt în momentul acesta obligatorii pentru un inginer, sunt mai degrabă adresate profesorilor, cu un vocabular şi cu informaţii extrem de stufoase şi greu de înţeles pentru foarte mulţi.
Cât de sigure sunt clădirile de la noi, în caz de seism?
Trebuie să fac o clarificare, înainte de a răspunde. Aş începe cu următorul aspect: cu cîţiva ani în urmă, a fost un cutremur în Noua Zeelandă, iar într-un oraş au fost afectate aproape toate clădirile. Culmea, toate acele clădiri erau nou construite, după normative noi sau consolidate. După cutremur, ele au fost de nelocuit. Asigurătorii clădirilor au ajuns la concluzia că este mult mai ieftin să fie demolate şi reconstruite. Din toată această poveste, toată lumea – beneficiari, asigurători – s-a îndreptat împotriva proiectantului. De ce? Deoarece proiectantul nu ar fi spus beneficiarului, nu l-a sfătuit, nu l-a îndrumat ce înseamnă o asigurare, un calcul şi o încadrare a clădirii, ca nivel de proiectare, în nişte clase de importanţă. Mi-e foarte greu să explic în câteva cuvinte ce ar însemna asta, dar încerc: toate clădirile de locuinţe, ori aproape toate, care sunt încadrate în clasa a treia de importanţă, se calculează astfel încât acestea să nu se prăbuşească la un cutremur, dar să stiţi că ele nu mai pot fi utilizate! O clădire de birouri înaltă sau Palatul Poştei sau alte clădiri care aparţin Administraţiei de Stat pot fi încadrate în clasa doi de importanţă, iar asta înseamnă că ele mai pot fi utilizate, dar cu reparaţii, iar cele din clasa unu de importanţă pot fi utilizate şi în timpul cutremurului şi imediat după cutremur. Aşadar, în Noua Zeelandă, proiectanţii au fost acuzaţi de faptul că acest lucru nu a fost adus la cunoştinţa proprietarilor, cu toate că există norme şi-atunci acuza a fost făcută pornind de la faptul că beneficiarul nu are nicio obligaţie să citească un act normativ, adică există o lacună în lege şi în modul de conştientizare a populaţiei referitor la ceea ce proiectăm noi.
Există această lacună normativă şi la noi?
Consider că este într-adevăr o problemă, dar este de datoria statului să înştiinţeze populaţia ce înseamnă toate aceste lucruri.
Revin la întrebare – la ce grad de seism sunt proiectate acum construcţiile din România?
Încerc să formulez răspunsul în alt mod: v-aş spune că cel mai mare cutremur a fost în anul 1802, iar noi proiectăm clădirile la valoarea maximă înregistrată sau bănuită a putea fi, pentru fiecare zonă de pe teritoriul României.
Iar blocurile de locuinţe de acum 40 de ani? Pe atunci se mergea şi pe cerinţa de „a face economii”… Acum, cum este?
În general, beneficiarul, proprietarul unei viitoare clădiri – fie că este de stat, fie că este un particular – are impresia că, dacă face economii la segmentul structură (gen – mai puţin fier-beton, ori altă clasă de beton, ori la nivel de săpături), are impresia că acele economii reprezintă maximul ce se poate reduce din preţul clădirii. Încerc să transmit prin intermediul dvs. un semnal în sensul acesta, pentru că, în preţul construcţiei – în afara de preţul terenului, pe care nu-l discutăm acum – structura reprezintă doar cel mult 20- 25%. Iar în cazul unor spitale, de exemplu, este numai 8-9%. Deci, care este economia, până la urmă, dacă pui o calitate mai slabă de fier-beton? Cel mai mult nu costă structura, ci finisajele! Iar beneficiarul doreşte finisaje din ce în ce mai scumpe! Mai ales că proiectul îl începi astăzi, iar clădirea va fi gata peste unu-doi ani. Abia atunci se montează finisajele, care vor avea prețurile de atunci, care vor fi mult mai mari, ca să nu mai vorbim şi de faptul că ele cântâresc mult şi aduc o sarcină suplimentară structurii.
Sunt luate în calcul şi problemele care pot aparea în cazul trecerilor actuale foarte bruşte de la rece, la cald? Pot fi schimbate normativele, din aceasta cauză?
Bineînţeles! Dar este clar că impactul fiecărei acţiuni climaterice aduce câte un pas – mai mic sau mai mare – în Normative. De exemplu, după cutremurul despre care vorbeam din Noua Zeelandă, ori după cel de la Kobe, normativele s-au schimbat. Şi se încearcă schimbarea unei gândiri la nivel mondial. Şi după acel tsunami din Oceanul Indian s-a luat în calcul că, pentru proiectarea clădirilor construite pe maluri, ori în zonele expuse la tsunami, să se respecte anumite caracteristici noi.
În ce măsură puteţi dvs contribui, în calitate de proiectant, la îndreptarea unor anumite deficienţe ale constructorilor?
Aici, Inspectoratul de Stat în Construcţii joacă un rol important, în sensul respectării cărţii tehnice, iar etapa principală este recepţia clădirii. În documentul de recepţionare a lucrărilor, proiectantul are un cuvânt de spus, iar Inspectoratul ţine cont de această părere. Şi până când nu sunt rezolvate toate problemele consemnate, nu se realizează recepţia!
Aveţi puterea să controlaţi, să interveniţi, să stopaţi anumite practici neconforme, ori tendinţe ale constructorilor de a nu respecta criteriile de conformitate privind materialele utilizate?
Cred că noi suntem daţi drept exemplu, de obicei, din punctul de vedere al stricteţii şi stopării tuturor acestor încercări de eludare a normelor şi principiilor în domeniul nostru, al construcţiilor.
Daniel Neguţ
