De la o vreme – intinsa peste doua decenii – traim intr-o lume tot mai violenta. Tot mai ascutita. Si mai fierbinte. O lume plina de gropi morale si injuraturi si urlete. Cu oarece ani in urma, niste hoarde de ciomagari – duca-se pe pustii – urlau pe marile bulevarde ale Micului Paris: „Noi muncim, nu gandim!“
Violenta pe strada, violenta in Parlament, violenta in Casa Domnului. Sper ca n-ati uitat, oameni buni, gasca aia de senatori care care se dadeau de ceasul mortii sa zbiere cat mai convingatori acel sublim si repetabil ”Huo!” de la inalta tribuna a Parlamentului. In naosul unei sfinte Biserici din cartierul bucurestean Drumul Taberei, doi popi s-au injurat – deopotriva, cu ura si invidie – s-au paruit cu gesturi evlavioase, incaierandu-se pe acelasi ciolan: Casa Domnului. Afara, in fata Bisericii, enoriasii – atatati de diabolice ganduri – s-au impartit deja in doua tabere vrajmase: lipseste doar o teribila scanteie, pentru a se aprinde un scandal public sangeros.
Violenta ne impresoara de pretutindeni. Ne cotropeste nu doar linistea sufletului, ci si limpezimea gandirii. Se intinde, insidioasa, in casele noastre, in familiile noastre, in scolile noastre. Nici spitalele nu mai sunt ocolite de acest tsunami devastator al violentei. Un spital, la portile caruia moare un om baran, asteptand zadarnic sa fie internat, nu mai este de mult acea sfanta oaza de liniste si salvare. Auziti cum plange Hipocrat? Din celebrul sau Juramant, n-a mai ramas decat nepasarea zamislitoare de moarte. Nepasarea, ca una dintre cele mai dure manifestari ale violemtei. „Moartea domnului Lazarescu“ nu e doar un faimos film romanesc, ci o crunta realitate transfigurata in arta.
Violenta curge peste noi si prin noi – ca un noroi pestilential – din coloanele de presa, de pe sticla televizoarelor, din palniile posturilor de radio. Hai, sa nu-mi spuneti ca n-am dreptate. Desi, as prefera sa n-am. Dar rating-ul de presa n-are nici in clin, nici in maneca, cu preferintele mele. Limbajul trivial a devenit una din maretele culmi atinse de violenta. Limbajul grobian, o alta culme. Un nu-stiu-care Pepe isi spala rufele murdare in public, iar galeata cu laturi o varsa peste obrazul creponat al uneia care-si zice Oana. Un alt cuplu de lumpeni – Iri si Moni – isi tipa, cu disperare, sarcasm si mitocanie, toate refularile viscerale, toate frustrarile sexuale, in fata oricarui jurnalist care le vara microfonul sub nas. Mai nou, violenta si-a gasit un debuseu lax pe Internet. Aici, violenta tipa din toti bojocii, ne flutura pe sub ochi monstruoasele ei sclipiciuri, ne ademeneste cu sofisticate si toxice mixturi de culori, forme si sunete, ruinandu-ne spiritul si otravindu-ne constiinta.
Violenta a devenit un modus vivendi. Violenta este cea mai pernicioasa molima a acestui inceput de mileniu. Molima planetara. Violenta – alarma de gradul zero!
De unde se pravale atata violenta peste capul nostru? Din ce grote ale conditiei umane a irumpt? Cum s-o stavilim? Cum sa-i tinem piept? De ce lumea devine tot mai violenta? Unde si care sa-i fie sorgintea? Cine se face vinovat de aceasta pacoste care ne corupe sufletul? Saracia? Bogatia? Indolenta? Anul 2012? Simple intrebari retorice.
Iar in final, o intrebare deloc retorica: Stie cineva care este antidotul violentei? Eu il stiu. Este rasul sanatos. Este surasul candid. Este zambetul bland, care taie in carnea vie a violentei. Pentru violenta – ca si pentru sora ei geamana: prostia – un ras homeric, un suras vitriolic inseamna moarte. Am spus homeric? Am spus vitriolic? Nu! Se taie si se rescrie: un ras si un suras… nastratinian! Nu ma credeti? Incercati! Efectul unui zambet este naucitor pentru cel care tocmai te-a injurat.
Olimpian Ungherea
